Revista bilingva SATUL - www.revista-satul.ro

Page 1

R

Revista pentru promovarea tradiției și culturii din mediul rural - anul VIII - Nr. 14, februarie 2016 - 10 lei

De-ale bunicii

Cusătura care leagă Povestea unui meșter în iască O săptămână la Baza Ulmu

Efectele televiziunii asupra minții copilului

Cum se face șița? Meșteșuguri • Tradiții • Medicină naturistă • Bucătărie tradițională • Interviu


Întoarce-te la Simplitate! Și diminețile tale pot arăta așa.


Revista SATUL te poartă prin satele copilăriei și îți aduce aminte de casa, obiceiurile, bucatele, meșteșugurile și povețele bunicilor.

Abonează-te!

Ai 3 pachete - Învârtita, Jiana și Hora. Ia-l pe cel care ți se potrivește! www.revista-satul.ro/abonamente/


Anul VIII, februarie 2016 11

14

22 16

5 6 8 11

Nea’ Nelu, meșter șițar din Moieciu de Sus 12 Máté Károly din Corund - povestea unui meșter în iască 14 Povestea lingurilor drepte și strâmbe din lemn 16 Oamenii de lângă noi Gheorghe Pop - fermier în Voșlobeni 18 Tradiții Cusătura care leagă. Povestea costumului tradițional din Voșlobeni

22 Mărturisiri Descoperindu-mă 24 Pentru că amintirile nu ne lasă singuri 25 De-ale bunicii 25 Concurs de fotografie 26 Cugetări

Viața și întâmplările din jurul podului de la Blejoi

O săptămână la Baza Ulmu: Reîntoarcerea la simplitate

Virgiliu Gheorghe - Efectele televiziunii și internetului asupra minții umane

Povestea “Bunimelcul”

28 Jurnal de călătorie

34 Satul meu de basm

36 Bucătărie tradițională 38 Medicină naturistă

Tratamente naturiste pentru vindecarea urechii 41 Tratarea cancerului uterin

28

12

Cuvânt înainte Evenimente Patrimoniu Meșteșuguri

30 Interviu

18

Editura: SC START-UP ADVERTISING SRL Manager proiect: Ana A. Negru ana.negru@revista-satul.ro Fotografii: Anamaria Răvar, Ana A. Negru, Roxana Crețu, Bogdan Ionuț Adrian, Ioana Teodorescu, Mircea Samoilă, Andrei Baciu, Istockphoto, Fotolia Foto copertă: Vlad Dumitrescu Colaboratori: Anamaria Răvar, Roxana Crețu, Alexandra Ichim, Ioana Teodorescu, prof. dr. Constantin Milică, Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti” Mircea Samoilă, Andrei Baciu Abonamente: 3 pachete: Învârtita, Jiana și Hora Ia-l pe cel care ți se potrivește! www.revista-satul.ro/abonamente Distribuție revistă: Prin poștă: comandând ediția / edițiile dorite În librării și muzee: Brașov: ȘT. O. Iosif, OKIAN, Muzeul de Etnografie Brașov; Cafeteca. București: Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti” ISSN 2066 - 5245


Foto: Ana A. Negru

Cuvânt înainte

Ce alegem?

O să cunoaşteţi în această ediţie oameni extraordinari care vă vor inspira, care trăiesc o viaţă onestă cu ei înşişi şi în pas cu ceea ce vrea sufletul lor. Sunt oameni de la care avem cu toţii ce învăţa, pentru că fiecare ne transmite, întrun fel sau altul, din înţelepciunea universală, descoperită şi trăită pe propria lor piele. Oamenii aceştia sunt adevărate modele de viaţă.

D

a, ştiu. Vrei să-ţi fie mai bine. Pentru asta, la început crezi că soluţia este să te muţi într-un oraş mai mare, unde ai şansa de a lucra, cel mai probabil, la o multinaţională. Aşa tragi nădejde ca, pe lângă chirie şi asigurarea traiului de zi cu zi, să pui şiun ban deoparte. Dacă nu eşti risipitor, atunci reuşeşti şi deja-ţi surâde ideea unui concediu în afara ţării sau continui să pui banii la ciorap, ca să-ţi iei un apartament în rate pentru care eşti dispus să te îndatorezi băncii mulţi ani de-aici încolo. Apoi, te căsătoreşti; vine copilul şi asta te face să te adânceşti în schema în care deja ai intrat, pentru că acum te gândești că n-ai altă variantă, decât să mergi înainte sau că e prea riscant să laşi un loc de muncă bine plătit pentru visul de a te muta la ţară şi de a încetini un pic ritmul alert al vieţii tale. Ăsta e un gând care pare atââât de departe, încât te vezi împlinindu-ţi visul mai degrabă la pensie. Cu toate astea, din ce în ce mai des, te surprinzi gândindu-te la o soluţie de scăpare, de eliberare. Ţie chiar ţi-ar plăcea să locuieşti la sat, să ai grădina ta cu legume adevărate, în loc să ai inima strânsă de fiecare dată când cumperi roşii din-alea care arată toate la fel. Ai vrea să aibă copilul tău unde să alerge în voie, fără grija maşinilor, să respire aer curat, să se bucure de natură şi să crească într-un ritm firesc, fără a simţi atât de tare presiunea societăţii de consum, “necesitatea” de a-i da copilului, de mic, un telefon mobil, tabletă şi de a-l expune la invazia de stimuli ce provin de la televizor sau

www.revista-satul.ro

Spre exemplu, Máté Károly, unul dintre puţinii meşteri în iască rămaşi la Corund: “Orice faci, trebuie iubit tare, ca să realizezi ceva. Altfel, nu merge.”

de la jocurile pe calculator, că de’, trebuie să se înveţe de mic, să fie în rând cu ceilalţi copii... În tot acest cerc vicios, suntem norocoşi că există şi oameni precum Virgiliu Gheorghe, biofizician, care explică pe îndelete ce se întâmplă cu creierul copilului atunci când este expus la ecranul televizorului sau calculatorului. Vă recomand cel puțin două din cărţile sale: “Efectele micului ecran asupra minţii copilului”, “Efectele televiziunii asupra minţii umane”. Aşadar, uneori te vezi scăpând de viaţa alertă, solicitantă, eşti sătul de traficul îngrozitor care te ţintuieşte în maşină atâta timp, de presiunea societăţii moderne, de ifose şi falsitate, de faptul că ai ajuns să-ţi petreci mai mult timp la serviciu, decât cu propria familie... Asta, în cazul fericit în care ai apucat să-ți întemeiezi o familie... Vrei altceva, vrei o viaţă normală, un ritm mai domol, vrei să te bucuri din nou de lucrurile simple şi să-ţi echilibrezi puţin viaţa... Să ştiţi că se poate, doar că e nevoie de curaj şi hotărâre.

Gheorghe Pop, fermier în Voșlobeni: “Libertatea e cel mai mare avantaj şi faptul că te zbaţi tu pentru ţine. Cât munceşti, atâta ai.” Sanda Țifrea, care a învăţat să facă ii de la bunicul ei: “Atunci când îţi place ceva, găseşti şi timp pentru acel lucru.” Nea’ Nelu, printre ultimii meşteri șițari din ţară, a avut ca profesor natura, pădurea: “Cel mai bun e lemnul de vârf, tocmai de sus din munte. Sau lemnul de colţ, adică cel care creşte în piatră, pe stâncă. Cu cât se chinuie mai tare să crească, cu atât e mai bun, mai rezistent.” Vedeți câtă înțelepciune și câți profesori adevărați ne oferă, la tot pasul, viața mai simplă? Ne rămâne să-l ascultăm și pe Andrei Lupșe, de la Baza Ulmu: “Dacă vrei viața asta, pornește cu hotărâre și deplină încredere.” Bine aţi venit în lumea firească a Satului!

Ana A. Negru 5


Rămâi cu noi, Doamne, că se face seară!

Text și foto: Anamaria Răvar

Î

n lumea satului, biserica a fost dintotdeauna inima comunităţii: locul unde oamenii îşi începeau viaţa, primind un nume; locul unde primeau primele învăţături despre viaţă; locul unde puneau bazele unei noi familii şi, în cele din urmă, locul care marca trecerea lor la cele veşnice. În Transilvania, biserica şi-a asumat acest rol, nu doar în comunităţile ortodoxe, ci şi în cele catolice şi protestante. În localităţile săseşti, de altfel, biserica a căpătat chiar mai multe valenţe, fiind deopotrivă loc de refugiu în calea năvălitorilor, loc de păstrare a proviziilor şi loc de judecată pentru cei care au încălcat normele – scrise sau nu – ale satului. Saşii îşi construiau întreg satul în jurul bisericii, aceasta din urmă fiind centrul în jurul căruia gravitau oamenii, gospodăriile şi, în definitiv, întreaga viaţă a comunităţii. Până recent. La începutul secolului XXI, în România trăiau circa 600.000 de persoane de etnie germană, majoritatea grupate în Transilvania (saşii) şi Banat (şvabii). Deportările în Uniunea Sovietică care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial şi emigrarea masivă a etnicilor germani în anii ‘80 şi ‘90 au schimbat însă radical demografia celor două provincii. Astăzi, conform recensământului din 2011, în România mai trăiesc circa 36.000 de germani, dintre care 17.500 în Transilvania şi puţin peste 15.000 în Banat.

8 PATRIMONIU

Situaţia este şi mai dramatică dacă o raportăm la mediile de reşedinţă, urban şi rural. Astfel, din cei 17.500 de saşi ardeleni, doar circa 7.000 mai trăiesc în sate. 7.000 de suflete, majoritatea bătrâni, mai au astăzi grijă de cele aproximativ 130 de biserici evanghelice săseşti. Consecinţă a depopulării, multe biserici se află astăzi într-o stare avansată de degradare. Chiar sate întregi au fost părăsite (Mighindoala şi Gherdeal, din judeţul Sibiu), bisericile rămânând pradă ploilor, ninsorilor, vegetaţiei şi vandalilor.

BISERICA SĂSEASCĂ DIN SATUL BOD

„Trebuie să acceptăm că nu le putem salva pe toate”. Sunt cuvintele lui Manfred Copony, unul dintre puţinii saşi reîntorşi din Germania, astăzi curator al bisericii evanghelice „Sf. Nicolae” din Bod, (în dialectul săsesc, Brenndorf sau „satul ars”). Un sat ascuns între dealurile Ţării Bârsei, puţin mai la nord de Braşov, care a trecut, la rândul său, prin drama plecării saşilor.

Procesul de restaurare a bisericii

În decembrie 2013, biserica săsească din Bod a găzduit, pentru prima dată în ultimii 13 ani, o slujbă religioasă. Pentru mica comunitate a saşilor bodeni, slujba din 8 decembrie a fost un eveniment pe cât de firesc, pe atât de înălţător, căci a marcat finalul lucrărilor de restaurare a interiorului după ce, pentru mai

bine de un deceniu, lăcaşul a fost închis din cauza pericolului de prăbuşire a acoperişului, consecinţă a unui cutremur din 1990. La slujba de inaugurare, oficiată de preoţii Peter Klein, de la parohia Sânpetru (Petersberg) şi Andras Pal din Prejmer (Tartlau), împreună cu episcopul Reinhart Guib, au participat circa 150 de persoane: cei câţiva saşi rămaşi în localitate, enoriaşi din localităţile din jur, dar şi saşi bodeni stabiliţi în prezent în Germania. Începând cu 2014 și până în prezent, biserica găzduieşte slujbe regulate (o dată la 3 săptămâni, având în vedere numărul mic de enoriaşi) şi va fi, pe viitor, deschisă vizitatorilor.

Trecutul, adus la lumină

Ridicată în jurul anului 1300, dar reconstruită aproape în întregime între 1802 şi 1806, biserica din Bod se înscrie între lăcaşele de cult care nu mai păstrează fortificaţiile originale şi care, aşadar, prezintă o importanţă mai mică pentru autorităţi şi finanţatori. Nu înseamnă, însă, că este lipsită de valoare, căci fiecare modificare adusă construcţiei aminteşte de momente din istoria comunităţii care, altfel, ar fi date uitării. La Bod, prăbuşirea vechii biserici şi ridicarea celei noi sunt, de altfel, marcate chiar pe fundaţia altarului şi a orgii: „Un neaşteptat cutremur în anul 1802, ziua de 20 octombrie, a sosit la amiază, cand oamenii mâncau. Atunci s-a dărâmat al nostru turn; pentru noi a fost o

SATUL, ­anul VIII, nr.14, 2016


spaimă mare. Dumnezeu de sus fie preamărit, din nou ne-a dat ajutor. În biserica nouă se poate auzi din nou Cuvântul Domnului, când cealaltă s-a prăbuşit în onoarea lui Dumnezeu”.

În pofida distrugerilor şi modificărilor suferite de-a lungul vremii, biserica păstrează încă crâmpeie de istorie medievală: o cristelniţă de piatră, în formă de potir, datând de la finalul secolului XV (mai precis, din 1491), secol în care localitatea a cunoscut atât năvălirile turcilor, cât şi asediile lui Vlad Ţepeş. Despre acesta din urmă, se spune că ar fi pustiit satul prin foc, în 1457, supraviețuitorii fiind luați prizonieri în Valahia şi ulterior traşi în ţeapă, conform unui incunabul apărut la Strasbourg, în 1500. De mare însemnătate sunt şi cele 4 covoare anatoliene pe care biserica le adăposteşte, dar şi altarul, datând din 1869 şi reprezentând pe Mântuitorul în Grădina Ghetsimani. Orga bisericii datează din 1816, fiind electrificată mai bine de un secol mai târziu, în 1957. Are 24 de registre şi aşteaptă încă, răbdătoare, ziua în care va răsuna din nou. Clopotele au şi ele povestea lor. Cel mai vechi dintre ele, de bronz, datează din 1846, iar celelalte 3, din oţel, au fost aduse în 1923 din Apolda. Acestea din urmă înlocuiesc pe unul mai vechi, donat în timpul Primului Război Mondial pentru fabricarea tunurilor de luptă. Pentru ca jertfa să nu fie uitată, unul dintre clopote poartă cu sobrietate următoarea inscripţie: „Sora care a cântat aici a răsunat pe câmpul de luptă”.

De unde au provenit banii pentru restaurare

Astăzi, toate aceste mărturii ale trecutului sunt din nou aduse la lumină. Evident, nu fără eforturi financiare. Din contribuţiile saşilor bodeni din Germania, reuniţi în Comunitatea sătească a Bodenilor (Dorfgemeinschaft der Brenndörfer) au fost finanţate, în 2004, lucrările de reparare a acoperişului. După alţi nouă ani, din donaţiile membrilor Comunităţii, dar şi din banii obţinuţi în urma vânzării de catre comunitatea evanghelică din Bod a unei case retrocedate, s-a finanţat prima etapă a renovării. Restaurarea plafonului, lucrările de drenaj şi pietruire în curtea bisericii au fost realizate în primăvara anului 2013 şi au costat nu mai puţin de 38.000 de euro. Restul sumei, de circa 30.300 de euro, a fost acoperit de guvernul Germaniei, din fondurile Ministrului Delegat pentru Cultură, la solicitarea asociaţiei saşilor bodeni.

www.revista-satul.ro

9


Astfel, în toamna lui 2013, au fost finalizate şi lucrările de renovare la interiorul clădirii, făcând posibilă reluarea de către biserică a rolului său firesc, de protector al istoriei şi tradiţiilor, catalizator al comunităţii, centru cultural şi spiritual.

Când satul din amintire rămâne „acasă”

Restaurarea nu ar fi fost posibilă în absenţa unei „colaborări strânse dintre comunitatea saşilor rămaşi în comuna Bod şi asociaţiile saşilor plecaţi în Germania, Austria şi alte ţări ale lumii”, susţine dl. Siegbert Bruss, sas născut la Bod, în prezent preşedinte al asociaţiei saşilor bodeni şi redactor şef al revistei „Siebenbürgische Zeitung“ din München, cea mai importantă publicaţie a saşilor din toată lumea. Siegbert Bruss şi mii de alţi saşi plecaţi din ţară, înainte sau după Revoluţie, rămân în continuare aproape, chiar dacă mai mult sufleteşte, de tot ceea ce au lăsat în România – rude, morminte, case şi biserici, străzi cu salcâmi şi dealuri mirosind a soc. „Saşii bodeni nu şi-au uitat originile, istoria şi obiceiurile din Transilvania. Mulţi saşi au răspuns acestui apel (n.r. de strângere de fonduri pentru renovarea bisericii), demonstrând că nu şi-au uitat meleagurile natale”, povesteşte dl. Bruss. Asociaţia pe care o conduce editează şi o publicaţie bianuală, „Briefe aus Brenndorf ” (Scrisori din Bod), dar şi cărţi şi DVD-uri, toate activităţile fiind finanţate din contribuţia membrilor. D-nul Bruss s-a numărat printre saşii care s-au reîntors în ţară pentru a participa la renovarea bisericii. Speră ca lucrările realizate să tragă un semnal de alarmă în rândul românilor şi celorlalţi locuitori din zonă cu privire la patrimoniul săsesc, mult prea valoros pentru a fi dat uitării. Deschiderea către cultura saşilor, cunoaşterea tradiţiilor lor şi transmiterea lor mai departe către generaţiile viitoare sunt astăzi singurele soluţii pentru salvarea unei civilizaţii care a clădit cetăţi, a format personalităţi şi şi-a pus amprenta asupra istoriei Transilvaniei pentru mai bine de opt secole. „Este o civilizaţie europeană care merită recuperată şi cunoscută pentru a fi valorificată în prezent și viitor”, conchide dl. Bruss. Depinde însă de noi. Între timp, în lupta cu uitarea, clopotele bisericii din Bod continuă să bată. „Rămâi cu noi, Doamne, că se face seară!” (Inscripţie pe unul din clopote, cel care anunţă venirea serii.) Mulţumiri lui Manfred Copony, curator al bisericii evanghelice din Bod, care a susţinut, organizat şi supervizat lucrările de restaurare şi căruia i se datorează, într-o mare măsură, succesul iniţiativei. (foto stânga jos)

10 PATRIMONIU

SATUL, ­anul VIII, nr.14, 2016


Nea’ Nelu, meșter șițar din Moieciu de Sus Text și foto: Ana A. Negru

N

ea’ Nelu este unul din cei șase meșteri din sat care încă mai face șiță, șindrilă și draniță. El spune că foarte rar mai e cineva care să-și pună șiță pe casă, deși e specifică zonelor de munte. În zilele noastre, șița nu se mai cere.

De unde a furat meserie

Tatăl lui a avut șiță cumpărată, făcută de niște meșteri de la Rucăr. Au pus-o pe grajd, dar pentru că nu le-a ajuns, s-au dus la nea’ Gheorghe Robu, meșter șițar din sat. Acesta tocmai lucra la șiță. Și au început să-l întrebe cu cât mai face metrul, cu cât îl montează. “Iar eu, m-am tot uitat la el cum lucrează. Ei, și când a văzut că mă uit atent, dacă a mai făcut moșu’ vreo șiță! Am tăcut din gură, n-am mai zis nimic, am priceput eu ce-am priceput. Apoi, m-am dus pe deal sara și-am venit cu o bucată de lemn. Am început să fac singur, dar mie nu-mi ieșea bine. Așa că, la vreo trei zile, m-am dus iar’ la nea’ Gheorghe. Moșu’ iară făcea șiță. Dar nu m-am mai uitat așa atent, numa’ cu coada ochiului. Secretul știți care este? Că toți spun că doar cu mâna se lucrează, însă nu-i așa, și cu picioarele trebuie să știi cum să faci. Că știți ce se întâmplă?

www.revista-satul.ro

Șița dacă nu știi s-o faci și dacă n-o tai bine la jumate, se duce strâmb. Deci trebuie să știi cum, că altfel nu-ți mai iese, mai ales când vrei s-o aduci la grosimea care trebuie (cca 6 mm).” În prezent, dacă se ține de lucrat, face cam 10 – 12 mp de șiță pe zi. Și o vinde cu 55 – 60 lei / mp, cu tot cu material și manoperă. Și cum șița se montează în trei straturi, la 4 mp, îți mai intră încă două pachete. S-a chinuit până a învățat să taie șița, apoi până a învățat s-o lege, că e o tehnică și aici și nu văzuse niciodată cum se face. Pachetul trebuie să iasă aproape rotund și în el intră 1 mp de șiță, adică între 200 - 220 de bucăți.

Când se taie lemnul pentru șiță

Este mult mai rezistent lemnul când nu mai este în vegetație. Se taie începând de la 1 octombrie, 1 noiembrie, până în februarie. Șița făcută din lemn tăiat în iulie sau august nu te ține mai mult de 10 ani. Că ăla-i lemn în vegetație, cu apă, cu seva în el. Are toți porii deschiși. Toată apa din rădăcină, urcă până în vârful bradului. Ca și vârstă, pomul din care se face șița ar trebui să aibă minim 80 de ani.

Cel mai bun e lemnul de vârf, tocmai de sus din munte. Sau lemnul de colț, adică cel care crește în piatră, pe stâncă. Cu cât se chinuie mai tare să crească, cu atât e mai bun, mai rezistent. (Iar solul e mai mineral.) De asemenea, e bine să se țină cont ca la momentul tăierii, luna să fie în scădere. Pentru că atunci când e în creștere, se înmulțesc insectele xilofage, care se hrănesc cu lemnul copacilor uscați și, astfel, contribuie la descompunerea lor. Șița se face și din lemn de stejar, care e mai untos, e mai ușor de crăpat decât bradul și e mai plăcut de lucrat cu el.

Durata de viață a șiței

O șiță bună ține și 30 de ani. Deasupra se dă cu ulei de in. Uleiul ars nu e bun, pentru că usucă.

MEȘTEȘUGURI 11


Máté Károly din Corund povestea unui meșter în iască Text și foto: Ana A. Negru

Î

n prezent, doar 5 din 300 de familii din Corund mai prelucrează iască. Au rămas cam 76 de familii care știu acest meșteșug, dar sunt bătrâni (75-80 de ani) și nu mai lucrează. Ei doar mai povestesc despre cum a fost acum 30 de ani. “Mi-au trebuit 40 de ani ca să învăț meseria asta”, spune d-nul Máté. “Am învățat de la părinți, de la frați, de la unchi. Asta e o meserie pentru care-ți trebuie talent, pricepere, răbdare – atât la cules, cât și la prelucrare, apoi, la vânzare.” D-nul Máté are doi băieți. Amândoi știu meșteșugul. Și soția îl ajută mult. “Eu culeg ciuperca, o prelucrez, iar la presare, mă ajută nevasta. Tot ea croiește cravatele, de exemplu.” D-nul Máté a mai învățat și pe alții să lucreze. Are câțiva ucenici la Budapesta, la Balaton. Spune că nu lucrează chiar atât de bine ca el, dar se descurcă. Tot d-nul Máté e și cel care le furnizează materia primă. “Ei fac lucruri mai

12 MEȘTEȘUGURI

migăloase, cu material puțin, dar le vând scump. Eu pun material mult și vând ieftin, deși, ar merita mult mai mult…” D-nul Máté Károly ne-a dezvăluit din tainele și greutățile acestui meșteșug.

CUM, CÂND ȘI DE UNDE SE CULEGE IASCA

“Încă de când aveam 15 ani, mergeam cu tatăl meu prin munți și pășuni să căutăm iască. Fiind departe, rămâneam să dormim în pădure, până când găseam suficient material. Iasca e de găsit pe copac de fag, la altitudini de 700 – 1400 m. În Ungaria, spre exemplu, nu există, pentru că nu e altitudine așa de înaltă și nici pășuni ca la Petroșel sau Târgu Jiu, Munții Apuseni, Baia Mare, Tisa, Ucraina. Am un cățeluș pe care-l iau cu mine la cules. L-am învățat ca atunci când dau iasca jos din copac înalt, chiar și de 20 de m, să fugă și să mi-o aducă. La fel ca la vânătoare.

Când mergem la cules, facem zilnic 20 – 30 – 40 km, că de la un copac la altul sunt 4 – 5 km. Nu este o ciupercă ușor de găsit. Trebuie știut locul. Cel mai bine se merge la cules toamna, pentru că nu este ursoaică și nici câini la stână. În plus, toamna e frunza căzută din copaci și se vede mai bine pădurea. Copacii în care crește bine iasca sunt mai la pășune, nu în mijlocul pădurii, pentru că trebuie să primească și soare; altfel, materialul nu se întinde la prelucrare.”

GREUTĂȚILE ACESTUI MEȘTEȘUG

“Cred că peste vreo 20 de ani, meseria asta va dispărea, pentru că nu găsim material. Anul trecut, nu a fost recoltă. Poate anul ăsta. Plătesc 500 – 800 – 1000 lei până la Motru, Târgu Jiu, apoi mă mai costă să stau o săptămână acolo ca să culeg și n-am câștig aproape deloc. Pe an, găsesc 10 – 20 de bucăți de iască de calitate foarte bună, iar din cele mici, din care de obicei facem frunzele, găsim 100 – 200 bucăți.”

SATUL, ­anul VIII, nr.14, 2016


MODUL DE PRELUCRARE

“Toată iasca are în ea vierme. Cea care nu are, înseamnă că nu e bună, că e otrăvitoare. După ce o culeg, o pun în lada frigorifică înfășurată în nailon și cu pătură deasupra, timp de 3 săptămâni ca să ‘fiarbă’ viermele în ea. După 3 săptămâni, se dă la aer. Când eram copii, găinile mâncau viermii din ele. Acum, curățăm iasca cu aparatul de spălat cu presiune, cu care curățăm și mașina. Iasca se lasă afară la uscat, pe timp nelimitat. Se poate păstra pe vecie; nu are termen de expirare, dacă e uscată bine. Trebuie să primească tot timpul aer, să nu prindă umezeală. Produsele din iască trebuie ferite de apă și foc. Ca și mod de prelucrare, prima dată lucrez cu secera, care trebuie să fie bine ascuțită.” Iasca se curăță bine cu secera, pentru că trebuie găsit miezul, «carnea», cum zice d-nul Máté și culoarea trebuie să fie la fel pe toată suprafața, pentru că atunci înseamnă că e crescută în același timp – primăvara, vara sau toamna. După ce se curăță iasca cu secera, se taie felii și se bate puțin, ca să se facă mai moale. Apoi se întinde și, din nou, se bate puțin, după care iar’ se întinde. Materialul pe care ne-a făcut demonstrația avea 1 an jumătate și de-asta nu se întindea prea bine. În iasca tânără, de obicei ștanțează frunzele ornamentale. Elementele decorative se lipesc cu clei de oase. D-nul Máté Károly cultivă și floare de colț; are în grădină. O folosește la decorarea produselor. “Ca și timp de prelucrare, îmi trebuie cam 2 – 3 săptămâni să tai la bucăți un sac de iască. Apoi, se alege materialul: din ce fac cravate, din ce pălării, șepci, genți etc. După ce ai selectat materialul, îl întinzi și începi să lucrezi. Pentru prelucrarea unei pălării, de exemplu, se întinde bine iasca, se pune pe formă și două zile se lasă așa. Apoi, o preia nevasta, o măsoară, croiește. Niciodată nu am măsurat timpul. N-aș putea spune cât îmi ia să fac o pălărie. Lucrăm seara și chiar noaptea la 2:00 sau la 3:00. Ziua nu putem lucra, că ne vizitează oamenii. La prima folosire, dacă mă grăbesc, pun iasca în apă caldă cca 4 – 5 ore, ca să se înmoaie. Dacă nu e grabă, atunci pot s-o las în apă rece de seara până dimineața. Nu e bine nici să fie prea udă, că atunci nu pot s-o țin, iar dacă nu e suficient de udă, nu se întinde. Deci trebuie să știi cât s-o lași ca să poți lucra cu ea.” Ștanțele din lemn cu motive decorative (lalea, frunze, flori de colț, cerbi, trifoi cu patru foi, frunze de stejar și ghinde, câini, urși, cai, mamuți, pești etc.) și aproape toate uneltele (mai puțin două seceri) sunt moștenite de la părinți, bunici și de la unchiul său. Înainte, ștanțele se făceau și din ceramică. Formele pe iască se obțin prin presare cu fierul de călcat. Culoarea maro închis se obține prin presare mai îndelungată, dar ușor, ca să nu se ardă.

www.revista-satul.ro

CE SE POATE FACE DIN IASCĂ

Produsele d-lui Máté Károly sunt pălării, șepci, cravate, mileuri, genți, magneți pentru frigider (șoricei simpatici, flori) etc. A trimis multe produse în Canada, Australia, Austria, Ungaria, Italia, Germania, Franța. D-nul Máté Károly vinde iască și ca materie primă, gata întinsă, prețul fiind de 400 lei / mp.

ele iese numai fum și acesta e folosit la calmarea albinelor, când apicultorul deschide stupul. D-nul Máté ne-a făcut o demonstrație de aprindere a focului cu cremene și din iască ieșea doar fum, așa cum ne spusese. Bucățile de iască prelucrată se folosesc și pentru ștergerea ochelarilor, a monitoarelor și a obiectivelor foto. Am testat una și, într-adevăr, curăță bine.

CE PLANURI ARE D-NUL KÁROLY

- Să facă un muzeu al satului în următorii 10 ani - Să-și facă un atelier, cât mai curând, unde să-și ducă toate sculele și unde să lucreze și să facă demonstrații la vizitatori.

MESAJUL D-LUI MÁTÉ KÁROLY PENTRU NOI TOȚI Iasca cea mai mare pe care o are a fost culeasă acum 26 de ani din Maramureș și este de foarte bună calitate. Ar ieși cam două pălării din ea. Fâșiile subțiri care-i rămân de la prelucrarea iascăi le dă la apicultori pentru foc, întrucât din

“Orice faci, trebuie iubit tare, ca să realizezi ceva. Altfel, nu merge. Când plec după iască, stau cam o săptămână. Și pe pământ dorm, în pădure; acolo unde sunt urșii, cerbii, șerpii, acolo merg. Iubesc natura. Altfel, nu pot.”

13


Povestea lingurilor drepte și strâmbe din lemn Autorul poveștii, al lingurilor și fotografiilor: Roxana Diana Crețu Pentru comenzi: cretu2roxana@gmail.com

C

ând mă întreabă cineva câți ani am, zic “stai așa să calculez!” Timpul trece... Cine are vreme să îl urmărească îndeaproape? Important e să cunoști începutul: 1979, dacă cineva vrea să calculeze...

Nu era timp de stat la palavre, trebuia să plecăm, că dimineața pe răcoare puteai să dai cu sapa printre porumbi, nu când venea căldura mare, că atunci nu mai aveai cum. Oricum, era bine că nu mergeam pe jos, ci cu mașina lu` tataie. Părinții mei erau tineri și pe la facultate, așa că, Pe mine, că eram mai mare, mă lăsa tataie să îi m-a crescut mamaie. conduc Moskvitch-ul roșu (tot mamaia se ruga Uite așa începe povestea - la țară, la mamaie, de el, că mie îmi era rușine). unde și acum este cel mai frumos loc pentru Așa fericită eram pe drumurile de pământ la mine. volanul mașinii! Trist este că mamaie a mai îmbătrânit și nu ne mai duce la prășit la porumb, așa cum făcea când Pentru bucuria de a conduce, bineînțeles că eram mici. încercam și eu să merit, prășeam mereu un rând lângă mamaie. Ea prășea mult mai bine și mai Mamaie se trezea pe la 4 dimineața și făcea repede, o lua înainte, apoi intra și pe rândul meu, scovergi (niște gogoși mari cât cratița), să avem numai ce mă trezeam că am 6 - 7 metri gata prășiți la noi; punea mâncare în sacoșe și, pe la 5:00 - înaintea mea. Îmi reluam locul lângă mamaie și 6:00, ne trezea și pe noi. “dă-i, dă-i, dă-i, dă-i!”. Vorba lu`mamaie: “Haide, Deschidea ușa să intre aer proaspăt (și rece) de haide, că acu-i capul!”. afară și ne lua pătura de pe noi. Trebuia să ne Ne încuraja și ea cum putea, chiar dacă abia era trezim, că ne lua frigul fără pătură. Ne îmbrăcam început rândul, ea zicea: “Haide, că mai avem și plecam, vrând-nevrând. puțin și acum îl terminăm.”

14 MEȘTEȘUGURI

Fratele mamei mele, care era oarecum apropiat ca și vârstă de noi, ne ducea pe dealuri și la pădure la ciuboțele, la ciuperci. Îi era lui drag să ne poarte după el și să ne arate minunățiile din zonă. Pentru asta îi sunt recunoscătoare, dar într-un fel care nu se poate descrie în cuvinte. Acum el e mai departe de noi, dar în suflet a rămas mult, mult și bine cuibărit. Acest unchi al meu făcea tot felul de lucruri: leagăne prin pomi, din acelea cu sfoară și o bucată de scândură pusă în echilibru, care mai cădea din când în când de sub tine, gornete cu care se împușca prin porumb, pe deal, prin curte, cu 2 - 3 prieteni-vecini. ”Inventase” și gornetele cu bold în vârf, cu care trăgea la țintă în ușa de lemn de la WC. Apoi, știa să facă mici sobe în pământ, unde făceam focul și coceam porumb. În excursiile noastre pe dealuri, avea mereu un toporaș cu ajutorul căruia făcea arcuri cu săgeți. Știa să se dea pe schiuri și mă lua și pe mine ori în

SATUL, ­anul VIII, nr.14, 2016


față, ori în spate, pe shiurile lui din lemn, făcute de tataie. Își cumpărase un cuțit cu teacă din plastic. Maaaamă, ce cuțit! Într-o vară, când el era la școală și stătea în gazdă la oraș, eu și frate-meu am dormit vreo săptămână cu mamaie în mașină, pe deal, unde avea ea niște porumb de prășit. Acel cuțit cu teacă din plastic a fost arma mea de apărare în vara aceea; dormeam cu el în mașină, și când ieșeam noaptea pe afară îl luam cu mine negreșit. Doar ce putea să mă apere un cuțitaș, dacă ar fi venit un porc mistreț? Minte de copil! Cred că acel cuțit a fost prima unealtă cu care am început să cioplesc. Nu știu să zic ce vârstă aveam, poate vreo 12 - 13 ani, că era și frate-meu destul de prezent; să fi avut și el vreo 7 - 8 ani.

Apoi, după o perioadă, am trecut la alt nivel linguri cu care se poate mânca... deci mai mici decât primele, finisate cu șmirghel și unse cu ulei de măsline. Întâi mai drepte:

Concluzia e că, unchiul meu fiind figură marcantă pe lângă noi, ăștia mici, ne-am luat și noi după apucăturile lui, chit că eu eram fată. Așa a fost, ce se mai poate schimba acum? În 2012, prin vară, nu știu exact cum s-a declanșat, am hotărât că vreau să fac linguri din lemn. Am fost cu mamaie la Sari, unde știa ea că e un sat de lingurari. Era duminică, am găsit noi pe cineva, dar nu am putut să văd cum se fac lingurile. Am cumpărat câteva și am început să le pictez cu motive tradiționale, văzute pe magneți de pus pe frigider la niște meșteri populari. Apoi, tot în 2012, în toamnă, am fost pe platou la Sinaia și, mergând noi printre jnepenii de acolo, am văzut un lemn interesant, pe care am început să îl cioplesc în mers, cu un cuțit de prin rucsacul soțului meu. Semăna cu un corn de vacă...Apoi, am mai găsit un lemn; l-am cioplit și pe acela; tot în mers și cu mici adăugiri din sfoară de cânepă; a ieșit ca un pumnal.

1

2

Apoi, mai strâmbe, de decor, dar perfect funcționale.

3

Fig. 1 - lingură din lemn de păr; Fig. 2 - lingură din lemn de cireș; Fig. 3 - lingură din lemn de prun; Fig. 4 - căuce din lemn de nuc; Fig. 5 - lingură din lemn de nuc.

4 5

Am mai luat eu ceva lemne de pe acolo, dar cum am uitat la nași cuțitul, m-am oprit din cioplit, că nu mai aveam unealta. În acea iarnă, am continuat să pictez linguri cumpărate și am făcut niște aranjamente cu piesa principală - lingura pictată, plus ceva sfoară și alte bucăți de lemn sau conuri de pin. În 2013, prin primăvară, după ce iarna, când mergeam la mamaie, studiam lemnele de foc, m-am hotărât să comand niște dălți. Mai întâi am privit la alții, care au fost așa de binevoitori și au pus filmulețe pe internet (cel ce m-a inspirat puternic este miculmester), apoi m-am apucat și eu voinicește. Ca la orice început, nu au ieșit prea bine din prima. Erau enorm de mari; s-au mai și crăpat... Le-am dat pe unele cu ceară de albine (de la mama).

www.revista-satul.ro

15


Gheorghe Pop - fermier în Voșlobeni Text și foto: Ana A. Negru

G

heorghe Pop e de loc din Bicaz, dar, acum 12 ani, a venit la Voșlobeni şi a luat totul de la zero. Întâi, şi-a cumpărat teren, hotărât fiind să-şi întemeieze propria fermă. Încă de mic îi plăceau animalele, aşa că s-a apucat imediat de treabă. Produsele din lapte a

16 OAMENII DE LÂNGĂ NOI

învăţat să le facă de la tatăl lui, care avea mereu câte 3 – 4 vaci. “Când trăieşti la sat şi mai ales într-o zonă de munte, asta e ceva ce vezi tot timpul şi înveţi, vrei, nu vrei.” După ce şi-a pus ferma pe picioare, Gheorghe Pop şi-a adus aici şi familia.

Are doi copii mari, o fată şi un băiat. Băiatul a terminat Facultatea de Ingineria şi Protecţia Mediului, apoi a făcut un masterat în Agricultură Rurală, iar acum îşi face cel de-al doilea masterat (Protecţie Rurală în Agricultură).

SATUL, ­anul VIII, nr.14, 2016


REALIZĂRI DUPĂ 12 ANI DE MUNCĂ

“Când am venit, nu era nimic aici pe teren. Nicio clădire.” Acum, nea’ Gheorghe are o casă frumoasă, grajdurile pentru animale, locul unde prepară brânzeturile, solar pentru legume (roşii, ardei, castraveţi), grădină pentru cartofi. Nea’ Gheorghe şi-a construit şi un foişor, undeşi primeşte musafirii pe timp de vară şi unde ne-a cinstit cu toate felurile de brânzeturi pe care le face: caș, urdă, telemea, caşcaval, alături de roşii gustoase din solarul lor. “Aici, la fermă, nu avem curent electric. Doar panouri solare şi generatoare. Drum nu era. Numai acum 2 – 3 ani l-au făcut. Pietrişul de la casă până la drum l-am pus pe banii mei.” În total, în 12 ani, Gheorghe Pop a ajuns să aibă peste 20 de ha teren, 200 de oi (care erau duse acum la deal, la păscut), 30 de vaci ale lui, dar mai are grijă de încă 120 de vaci aduse de oamenii din sat, 20 capre, 15 viţei mici, 15 porci, o pereche de cai, vreo 30 de găini şi 12 câini.

DIFICULTĂŢI CÂND AI O FERMĂ

Acum are patru oameni care îl ajută la treabă, dar în trecut a avut şi 10 – 12. “E greu să găseşti oameni la lucru şi care să rămână mai mult timp. Chiar dacă-i plăteşti bine, nu stau, pentru că e munca grea. Avem şi maşini de muls, dar când sunt cu oile sus pe dealuri, trebuie mulse manual. Muncim 20 din 24 de ore, că ne trezim la 4 dimineaţa şi terminăm treaba la 11 – 12 noaptea. Vacile le mulgem de 2 ori pe zi, iar oile de 3 ori. Apoi, umblă ursul aici şi ziua. Anul trecut, la ora 4 după-masa, chiar acolo lângă brazii ăia, a omorât ursoaica un berbec şi când s-a dus ciobanul să vadă ce s-a întâmplat, a dat peste ursoaică. El a dat să fugă la deal, însă ursoaica l-a prins de picior şi apoi l-a scăpat. A mers după el şi l-a prins a doua oară. Ursoaica i-a rupt piciorul aşa de tare, că trei luni a stat săracul în spital. Când am ajuns noi acolo cu câinii ca s-o gonim, ea îl lăsase pe cioban şi mânca la berbec, împreună cu doi pui. Când ne-a văzut, s-a ridicat în două picioare şi avea spume la gură. Ciobanul stătea sub o tufă de alun săracul şi plângea: -Haideţi, măi, nu mă lăsaţi! Atunci m-am dus pe partea cealaltă şi l-am tras pe cioban pe sub tufa de alun. Aşa l-am scos de acolo. Câinii îi speriaseră deja pe pui, care au luat-o la fugă şi când a văzut ursoaica, s-a dus şi ea după ei. Dificultatea cea mai mare pe care o întâmpinăm e la desfacerea produselor. N-avem unde să le vindem, încât să fie mai convenabil şi pentru noi. Viţeii nu-i putem

www.revista-satul.ro

vinde, mieii nu, pieile nu, lâna nu. Păi viţeii au fost anul trecut şi 12, şi 13 lei/ kg şi acum au ajuns la 8 – 9 lei / kg viu. Laptele de vacă a ajuns la 0,50 lei / l, vă daţi seama? Dacă s-ar plăti laptele cu 1,50 lei, ar fi bine, dar aşa, noi suntem pe pierdere. Apoi, laptele de capră e 2,50 lei. Caşul îl vând cu 15 lei / kg şi, uneori, chiar cu mai puţin de-atât… Şi câte ţepe am luat, că sunt câţiva cu care am avut contract şi care au intrat în insolvenţă. Mi-au rămas datori cu 14000 lei pe-un an. Apoi mai sunt unii la Reghin, care, la fel, mai au sămi dea cca 4000 lei. Deci, astea-s cele mai grele probleme pe care le am. Cu desfacerea.”

Te chinui atâta, faci caș, apoi nu-l poţi vinde. Că şi să faci caș, nu-i uşor. Aştepţi o oră – o oră jumate să se închege, apoi, mai trebuie o oră până faci zerul, pe care, după aceea, îl fierbi în cazanul mare ca să scoţi urda. Caşul îl punem în tifon, îl legăm şi-l lăsăm la scurs de la două – trei zile, până la 10 – 15 zile.”

ÎN CONCLUZIE

Viaţa la fermă îşi are avantajele şi dificultățile ei. “Libertatea e cel mai mare avantaj și faptul că te zbați tu pentru tine. Cât muncești, atâta ai. Laptele şi produsele lactate, însă, sunt greu de valorificat. Așa că, ori găsesc o soluţie mai bună ca să le vând, ori schimb totul şi iau mai bine animale de carne, care se vând mai bine şi nici nu mai ai atâta treabă, că nu mai trebuie să mulgi sau să prepari produsele. Şi scutești şi bani, că nu-ţi trebuie oameni sau aparate la muls.

În prezent, vânzarea produselor o face în pieţele din zonă şi la Miercurea Ciuc, Bălanu, Gheorgheni. “În ciuda greutăţilor, în atâţia ani, am reuşit să am clienţii mei. Chiar şi de la Focşani şi Galaţi vin oameni să cumpere. În primăvară, am avut câteva magazine în Miercurea Ciuc unde am dat la vânzare caș şi brânză. Apoi, mai vând şi carne: de oaie, de miel, de viţel, de porc.”

17


Cusătura care leagă. Povestea costumului tradițional din Voșlobeni Text și foto: Ana A. Negru

Î

n timpul unei vizite la Voșlobeni (județul Harghita), am avut ocazia să participăm la o întrunire foarte specială: o șezătoare. pusă la cale cu generozitate de ghidul nostru, Corneliu Țepeluș, și de către primărie, în Parcul Central din sat. Aici, un grup de localnice îmbrăcate în costum popular ne-au povestit cum se făceau iile, care erau motivele tradiţionale ce se coseau pe costume şi care erau tradiţiile din sat. Le mulțumim încă o dată pentru oportunitatea creată, întrucât am avut ocazia de a cunoaște atâtea voșlobence mândre și oameni buni la suflet, de la care am învățat, de pildă, că simple cusături pot lega trecutul de prezent și viitor, într-o armonie perfectă cu tine însuți, cu natura, în respect și împăcare cu străbunii. Chiar ne-au făcut să ne simțim ca fiind parte din comunitatea lor.

18 TRADIȚII

SATUL, ­anul VIII, nr.14, 2016


Costumul tradiţional din Voșlobeni Așa cum am aflat și din monografia “Călător pe ulițele satului Voșlobeni”, scrisă de d-nul prof. Aurel I. Vița și ajutat de fiica dumnealui, Mirela Moldovan, pe care am avut ocazia s-o întâlnesc la Șezătoare, povestea portului tradițional din Voșlobeni începe încă de pe vremea când în zonă se cultivau, pe suprafeţe destul de mari, inul şi cânepa. Din ele, femeile obţineau firele şi ţesăturile pentru vestimentaţia familiei. Întregul proces de prelucrare era manual şi bazat pe tehnologii specifice. Toamna târziu, după ce se terminau alte lucrări ale câmpului, inul şi cânepa erau «topite» în locuri amenajate pe malul râurilor din sat. Fiecare gospodar avea amenajat pe terenuri proprii sau închiriate «topile», unde apa era deviată spre nişte mici lagune şi în care erau introduşi snopii de in sau cânepă. Erau lăsaţi acolo cca 3 – 4 săptămâni, apoi, erau scoşi din apă şi uscaţi natural. După uscare, începea prelucrarea fibrelor şi transformarea lor în fire. Prima etapă era aceea de rupere brută a firelor textile pentru îndepărtarea primară a părţii lemnoase. Urma o nouă operaţiune de îndepărtare a părţii lemnoase, prin meliţare. Apoi, erau trecute fibrele peste un sistem de cuie dese, numit răgilă. După această etapă, fibrele puteau fi transformate în fire foarte rezistente, din care voșlobencele ţeseau pânză pentru: lenjerie de corp, de pat, costume tradiţionale, haine de lucru etc.

www.revista-satul.ro

Costumul tradiţional al femeilor din Voșlobeni e compus din cămaşă, poale albe, catrință (cea care îndeplineşte rolul de şorţ sau fustă) din care nu lipseşte culoarea roşie. Ca alternativă la catrință, mai sunt aşa-numitele “dimineţi” (şorţ compus din două piese – faţă şi spate), caracteristice zonei Mureşului superior, ceea ce dovedeşte legătura cu locuitorii din zona Topliţei sau mai jos. Cu dimineţi era îmbrăcată d-na Țifrea, care ne-a spus că acestea sunt moştenite de la stră-stră-bunica dumneaei, adică sunt în familie de cca 200 de ani. “Sunt puţin deteriorate, însă eu continui să le păstrez cu sfinţenie, că sunt de la mama, iar mama le are de la bunica și tot așa s-au transmis.“ (d-na Țifrea) Cămăşile erau cusute cu motive florale (ex : flori de măr) şi geometrice. “Nu am avut o culoare specifică zonei. Fiecare încerca să-şi coasă cămaşă cât mai deosebit, ca să nu mai aibă alta la fel ca ea. Cele mai întâlnite culori erau albastru, negru, roşu, galben.” (D-na Țifrea) În ocazii festive, mijlocul este strâns legat cu o baieră tricoloră sau una ţesută din lână. Talia femeilor este încinsă cu un brâu ţesut cu motive geometrice sau florale, având o lăţime destul de mare încât să fie văzut deasupra catrinței. Pe cap, femeile purtau o năframă având culori diferite, în funcţie de vârstă (roşu cu motive florale la fetele tinere şi maro sau negru la femeile mai în vârstă), de perioada anului, de evenimentul la care participau. Legatul năframei se făcea sub bărbie la fete şi sub ceafă la tinerele neveste.

În posturi şi la înmormântări, toate femeile îşi pun năframe negre legate sub bărbie. În funcţie de anotimp, femeile purtau ciorapi scurţi sau peste genunchi şi pantofi cu beretă în faţă sau ghete. Femeile căsătorite au colţul catrinței ridicat pentru a se vedea poalele albe cu chenar frumos ornat cu cusătură.

19


Îmbrăcămintea bărbaţilor Era compusă din: cămaşă ţesută din în, cânepă sau bumbac de culoare albă, având cusături a căror complexitate diferea în funcţie de timpul în care se purta. Cămăşile de sărbătoare au mâneca dreaptă, brăţările strânse pe mână, cusute cu motive geometrice sau florale, uneori ornate cu mărgele frumos colorate. Gulerul cămăşii este îngust, strâns pe gât şi poartă cusături identice cu cele de la mâneci, ornate cu mărgele. Cămaşa bărbătească este lungă, depăşind brâul până la aproximativ jumătatea distanţei dintre brâu şi genunchi. Poala cămăşii are în partea de jos un chenar de jur împrejur, cusut la fel ca brăţara şi gulerul. Cămăşile de sărbătoare au partea din spate încreţită în pliuri înguste, de la brâu în jos. Cămăşile de purtat sunt mai simple, fără cusături sau încreţituri.

20 TRADIȚII

SATUL, ­anul VIII, nr.14, 2016


Cioarecii erau confecţionaţi din postav de lână, țesuți de femei. Aceştia sunt strânşi pe corp. Cioarecii sunt legaţi de mijloc cu brăcinarul (o curea îngustă din piele de vită), iar peste cămaşă, în timpul lucrului poartă brăcinar lat din piele. Încălţămintea bărbaţilor era diferită în funcţie de anotimp sau ocazie. Puteau fi cizme, ghete sau opinci. Pe cap, vara bărbaţii purtau pălărie, iar iarna cuşmă din piei de miel. Obţinerea cuşmelor cerea cunoaşterea unui întreg meşteşug, începând de la colectarea pieilor, apoi tăbăcitul lor, croitul şi cusutul. În sat, erau puţini meşteri în acest domeniu. Pe timpul iernii, bărbaţii purtau sumane groase din pănură de lână, iar pe dedesubt, aveau pieptare din piele de oaie cu lână spre interior. Pe faţa pieptarelor, erau cusute diferite motive geometrice sau florale.

Un meșteșug dus mai departe D-na Sanda Tifrea ne-a arătat diferite cămăşi vechi, moştenite din bunici şi mi-a povestit că şi ea a învăţat să coasă. “Bunicul meu, învățătorul Vintilă Rusu (născut în 1905), este cel care mi-a pus în mână ața și acul și m-a învățat să cos. În perioada interbelică, sub îndrumarea bunicului meu, s-au organizat în comuna Voșlobeni cursuri în care fetele au fot învățate să coasă cămăși. Acestea au fost apoi expuse în cadrul unor evenimente festive organizate în comună.” De asemenea, d-na Sanda mi-a arătat câteva ii făcute de ea, de la croială, până la cusătură, unele cămăşi fiind încă în lucru. Spune că nu e greu, dar e migălos şi e nevoie de multă pasiune și răbdare. “Când îţi place ceva, găseşti şi timp pentru acel lucru.” Într-adevăr.

www.revista-satul.ro

21


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.